Cei buni, cei răi, cei pociți (în etica profesională a relațiilor publice)

Raluca Radu

Democrațiile funcționale și piețele libere, în care organizațiile demonstrează, cu fiecare acțiune a lor, că sunt cetățeni corecți ai societății, nu ar fi posibile fără relații publice profesioniste. Nu poți pretinde că faci relații publice în mod profesionist, astăzi, încălcând legislația, în dezacord evident cu normele și valorile acceptate de profesie. Fiecare trebuie să înțeleagă și să pună în practică, în fiecare zi, ceea ce spune legea, ceea ce indică etica profesională, ceea ce arată bunul simț. În aceste condiții, nici nu ar mai trebui susținut public și demonstrat, prin literatură academică, scrisori deschise sau materiale de opinie, că avem nevoie de un cadru legal democratic pe care să-l acceptăm și să-l respectăm, de norme deontologice pe care să nu le încălcăm cu bună știință, nu-i așa?

Nu-i așa!

În relațiile publice din România este la fel ca în westernul The good, the bad and the ugly: un vest sălbatic cu pistolari buni, cu pistolari răi și cu pistolari pociți, câțiva șerifi și popor care se uită la execuții publice, comentând de pe margine.

Cei buni

Pentru un regim democratic funcțional și pentru o economie stabilă, specialiștii în relații publice sunt consilierii cei buni. Legea liberului acces la informații de interes public le permite specialiștilor de comunicare publică din instituțiile de stat să ofere „acces liber și neîngrădit” pentru orice persoană „la orice informații de interes public”. Accesul la informațiile despre modul în care este cheltuit banul public este definit drept „unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice”.

Legislația de tip sunshine, despre transparența decizională, permite, de asemenea, lobby-știlor să reprezinte în mod corect interesele unor grupuri, de la întreprinderi la persoane marginalizate, pentru a-i ajuta pe decidenți să ia decizii informate și responsabile.

Specialiștii în responsabilitate socială de corporație (CSR) ajută companiile să găsească cele mai bune modalități de a se implica în dezvoltarea comunității în care își desfășoară activitatea, iar unele gesturi sunt cu adevărat memorabile: de la plata în avans a taxelor, în timpul crizei sanitare, așa cum a făcut Kaufland, la o donație de 10 milioane de euro, pentru primul spital oncologic pediatric, așa cum a făcut Petrom.

Structurile statale și cele economice sunt acum jucători globali. Comunicarea se desfășoară în campanii multianuale și multinaționale, și susține construcția unor instituții internaționale, care au ca scop îmbunătățirea condițiilor de viață pentru cei mai vulnerabili și pentru fiecare dintre noi, așa cum sunt UNICEF, UNESCO, ONU, Organizația Mondială a Sănătății, alături, desigur, de Uniunea Europeană.

În comunicarea de criză, specialiștii de relații publice sunt adesea cei buni, cei care le explică șefilor sau clienților lor de ce este necesară transparența și corectitudinea, și de ce găsirea unui țap ispășitor nu ajută la nimic pentru că, până la urmă, adevărul are metodele lui de a se face cunoscut și jurnaliștii sau membrii ai publicului, în general, nu vor uita că au fost mințiți.

În 1906, când Ivy Lee redacta primul cod etic pentru relațiile publice, nu exista memoria internetului și nici nu fusese contestat dreptul de a fi uitat – și de a fi șterse rezultatele defavorabile de pe Google – pentru persoanele publice, despre care jurnaliștii au scris anchete de investigație. Un secol mai târziu, companiile globale, ca Google (Alphabet) sau Facebook, răspund presiunilor publice de responsabilizare și folosesc inteligența artificială pentru a elimina teorii ale conspirației sau teorii ale leacurilor alternative, cu efecte oribile în domeniul sănătății publice. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat criza sanitară produsă de noul coronavirus, dacă grupurile de Facebook anti-vaccin ar fi funcționat în continuare nestingherite și dacă primele rezultate de pe Google ar fi despre presupusele puteri tămăduitoare ale ingerării clorului. Din fericire, încă de anul trecut Facebook a decis să blocheze răspândirea informațiilor false despre vaccinuri. Google pune în valoare site-urile marilor organizații naționale și internaționale care au un interes real în protejarea sănătății și își bazează sfaturile pe cercetare academică și clinică. Toate aceste acțiuni, sunt sigură, îi au pe cei buni din relațiile publice în spatele strategiei de răspuns la presiunile pentru mai multă responsabilitate socială.

Cei răi

În cei peste 100 de ani care au trecut de la primul cod deontologic în relații publice, omenirea a avut experiența oribilă a propagandei de război, în cele două conflagrații mondiale, și a instaurării unor regimuri totalitare prin minciună, dezinformare, cenzură și campanii de control total al modului în care este percepută realitatea înconjurătoare.

În filmul lui Sergio Leone, The good, the bad and the ugly, cel rău este plătit cu 500 de dolari pentru a măcelări o familie, iar apoi îl omoară pe cel care îl angajase primul, pentru suma de 1000 de dolari primiți de la familia măcelărită (care sperase, astfel, să scape).

Cei răi pun cu zel în practică planurile șefului, ale patronului, ale clientului, indiferent cât de odioase sunt rezultatele. Cu același zel îl și trădează, la prima ocazie. În regimurile autoritare și totalitare, mass-media sunt instrumentalizate, prin intermediul celor răi, pentru a servi interesele puterii. În aceste regimuri, teoriile conspirației și propaganda în favoarea puterii sunt prezentate ca informații reale, incontestabile.

Atât regimurile naziste, cât și cele comuniste au folosit comunicarea publică pentru a demonizarea inamicii și pentru a justifica acțiunile lor atroce. În Originile totalitarismului, Hannah Arendt descrie soarta „dușmanilor obiectivi” ai regimurilor totalitare în tușe foarte sumbre: un om ajunge să fie identificat drept inamic și să fie vorbit de rău cu atâta insistență încât, într-un final, toată lumea îl vede ca inamic, astfel încât să pară plauzibil că eliminarea sa fizică este, de fapt, un act de autoapărare al regimului. Identificarea, demonizarea și eliminarea inamicului obiectiv al regimului nu se încheie niciodată, întrucât utilizarea teoriilor conspirației este un instrument de teroare, pentru a justifica crima și a consolida puterea. Naziștii aveau ca țintă evreii, poporul polonez și unele categorii de germani; bolșevicii și comuniștii prezentau în presă, în discursurile publice, în cărți sau în filme inamicul sub forma urmașilor fostei clase conducătoare, a reprezentanților micii burghezii, sub forma așa-zișilor agenți imperialiști infiltrați în rândurile clasei muncitoare și, în general, sub forma tuturor elementelor posibil deviaționiste imaginabile. Așa cum este greu de citit despre victimele naziștilor, cartea a doua dintr-o Istorie Mondială a Comunismului, despre Victime, a lui Thierry Wolton, este greu de citit.

Cei răi supraviețuiesc și se multiplică în toate regimurile, în orice formă de organizare economică. Avem nevoie de o clarificare permanentă a regulilor, de o trecere în revistă neîncetată a revizuirilor legislației, în sensul protejării drepturilor fundamentare, de vigilență constantă, pentru taxarea derapajelor. Ca urmare a unui scandal public, Mirel Palada, pe vremea în care era purtător de cuvânt al Guvernului României, a șters o postare pe Facebook în care spunea că-i face o mare plăcere să „execute electric” jurnaliștii și să-i blocheze, dacă nu susțin politica guvernului. Un purtător de cuvânt ar trebui să cunoască măcar legislația despre care aminteam mai sus – blocarea accesului unui jurnalist la postările publice ale specialistului de relații publice al Guvernului este o formă de restrângere a libertăților cetățenești fundamentale, cu atât mai gravă dacă motivul blocării este o opinie exprimată de jurnalist, considerată nefavorabilă la adresa puterii de către purtătorul de cuvânt. În alte vremuri, domnul Palada nu ar fi simțit nevoia să șteargă postarea.

Cei pociți

„Există două tipuri de oameni în lume, prietene”, spune cel pocit, celui bun, în westernul regizat de Sergio Leone. „Cei care au o funie în jurul gâtului și cei care trebuie să taie funia.”

Cel pocit știe ce are de făcut, teoretic, dar nu se descurcă, nu se pricepe. Fură de foame, aruncă cuvinte grele de frică, încearcă să supraviețuiască. Dacă ar ști care sunt regulile, cum trebuie să acționeze corect, dacă ar avea condițiile necesare, ar fi un om onorabil. Calcă strâmb pentru că nu are încotro – sau crede că nu are încotro.

În România există 32 de programe de licență în comunicare și relații publice, marea majoritate în facultăți din universități publice. Statul asigură finanțare de la buget pentru formarea unor profesioniști în comunicare, capabili să lucreze apoi în folosul comunității, ca purtători de cuvânt, ca specialiști în relația cu mass-media, ca specialiști în comunicare de corporație, ca experți în comunicarea de criză – într-un cuvânt, ca specialiști în relații publice. Programele academice ar trebui să le ofere absolvenților cunoașterea teoretică și practică, pentru a respecta limitele democratice ale comunicării publice și pentru a elabora campanii de comunicare în folosul clienților lor și în folosul comunității.

Sunt foarte multe programe de relații publice (32) – în comparație, pentru jurnalism aveam, în  2019, numai 23 de programe academice și cinci, doar cinci programe în publicitate. Ce se întâmplă în facultățile publice și private în cadrul acestor programe de comunicare publică ne privește pe toți. Pe de o parte, ne privește pentru că foarte multe sunt finanțate din fonduri publice – există puțini studenți cu taxă, care-și plătesc singur studiile. În al doilea rând ne interesează pentru că absolvenții studiilor în științele comunicării sunt viitorii jurnaliști, viitorii specialiști în publicitate, care ne sfătuiesc ce să cumpărăm pentru familiile noastre și, nu îl ultimul rând, viitorii purtători de cuvânt ai instituțiilor central și locale.

Dacă vrem un guvern responsabil, partide politice interesate de binele public, administrații locale corecte cu fondurile publice, organizații care plătesc salariile corect și care nu poluează, dacă vrem un mediu politic și de afaceri cât de cât salubru, ne interesează ce tip de educație primesc studenții în facultățile de comunicare publică. Ne interesează să știe care sunt regulile, cum trebuie să acționeze corect, cum își pot crea condițiile rezonabile de lucru, cum pot fi oameni onorabili. Dacă absolvenții facultăților de comunicare ajung cei pociți, cu funia în jurul gâtului, democrația și piața liberă au de suferit, și fiecare dintre noi, în parte, avem de suferit.

Deontologia nu este o chestiune abstractă, fără legătură cu piața muncii. Legislația comunicării publice există în România, și încă se merge la închisoare pentru șantaj prin presă. Cursurile de etică profesională sunt utile, pentru a-l ajuta pe un absolvent de comunicare și relații publice să echilibreze cerințele angajatorului sau ale clientului său, de la care primește salariu, cu presiunile societății pentru acțiuni responsabile. Seminariile de etică profesională și de legislația comunicării sunt la fel de utile ca seminariile de scriitură sau ca cele de lucru cu noile tehnologii.

Avem mulți pociți în industria de comunicare publică – oameni care încearcă să supraviețuiască și care, în condiții normale, cu o bază teoretică corectă și cunoștințe practice solide, ar dovedi că sunt oameni onorabili. Potrivit documentelor adoptate de către facultățile care pregătesc specialiști în comunicare publică, și avizate de către Senatele universităților publice și particulare din România, marea majoritate a facultăților își asumă în mod explicit pregătirea unor specialiști care au (și) competențe de etică profesională. Marea majoritatea a universităților susțin, de asemenea, că fac și pregătire practică. În ceea ce privește industria, Asociația Română de Relații Publice (ARRP) și-a asumat în mod public susținerea integrității profesionale și a valorilor etice și recomandă adoptarea declarației de la Helsinki drept „set de standarde profesionale menite să ne definească industria.” Asociația Registrul Român de Lobby are, de asemenea, un cod de etică clar definit. Cu toate acestea, șerifii sunt puțini iar publicul urmărește pe rețelele de socializare, din când în când, execuții publice.

Vestul sălbatic

La începutul lunii ianuarie 2020 am lansat, alături de peste 40 de reprezentanți ai mediului academic, ai mediului de afaceri și ai societății civile, o scrisoare deschisă prin care solicitam Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, cunoscută sub acronimul ARACIS, să își asume public protejarea valorilor democrației, valorile pieței libere și ale statului de drept, prin reintroducerea explicită a disciplinei Deontologie în rândul materiilor obligatorii și a disciplinei Legislație media/ Dreptul comunicării în rândul materiilor recomandate, pentru toate programele de comunicare publică din România. Mai precis, noi ceream revizuirea listei de cursuri recomandate pentru programele de licență în relații publice, publicitate și jurnalism, pentru a include Dreptul comunicării și Deontologia comunicării publice.

În 2017, ARACIS includea predarea acestor materii de bază în pregătirea profesională a unui comunicator, ca standard minim în domeniul universitar al științelor comunicării (ARACIS, 2017, pp. 13 și 15). În doi ani însă, după revizuiri succesive ale standardelor, ARACIS elimină Deontologia și Dreptul comunicării din lista de materii obligatorii, respectiv complementare, pentru Științele Comunicării, așa cum sunt prezentate în Standardele de calitate ale domeniului, publicate în 26 septembrie 2019.

Într-o săptămână, Scrisoarea deschisă către ARACIS a ajuns la peste 70 de semnatari și a fost preluată de redacțiile centrale și locale. Susținerea demersului venea din partea cadrelor didactice din facultăți publice și facultăți private, din partea specialiștilor de relații publice, a specialiștilor în publicitate, a jurnaliștilor și a avocaților care lucrează în domeniul dreptului comunicării, a reprezentanților unor inițiative civice care susțin libertățile cetățenești fundamentale, cum este, de exemplu, dreptul de a fi informat corect. Ca inițiator, am depus documentul la Registratura ARACIS, precizând că există o largă susținere din partea zonei academice, a zonei de business și a societății civile pentru îndreptarea unei eventuale erori materiale din Standardele minimale ale domeniului.

Au trecut deja trei luni iar ARACIS nu a răspuns scrisorii publice prin care reprezentanți ai învățământului universitar, ai zonei de afaceri și ai societății civile cereau revenirea la normalitate, prin reintroducerea Deontologiei și a Dreptului comunicării în lista disciplinelor de bază în științele comunicării.

A trecut un prim val de pandemie, cuplat cu un val de dezinformare, de jurnalism făcut prost și de comunicare de criză despre care, de pe margine, mulți comentează că ar fi putut fi făcută mai bine și mai coerent. Am aflat cu toții, în mod dureros, cât de importantă este comunicarea corectă și completă, care să ne permită să luăm cele mai bune decizii, de viață și de moarte, pentru noi și pentru cei dragi nouă. ARACIS încă are pe site Standarde pentru învățământul de licență care cer cursuri de Deontologie în toate domeniile, de la Asistență socială, la Studii de securitate, dar consideră că poți deveni specialist în relații publice, în publicitate sau în jurnalism fără cursuri de dreptul comunicării sau de etică profesională.

În ultimele trei luni, în domeniul comunicării publice au început să se audă din ce în ce mai clar profesioniștii care cer o reîntoarcere la standarde, o rediscutare a regulilor, care cer refuzul minciunii și salvarea industriei. Acesta este drumul corect, pentru ieșirea din vestul sălbatic, în care nu știu cum am ajung, la 30 de ani de la prăbușirea unui sistem totalitar, axat pe o economie centralizată și pe ignorarea drepturilor civile fundamentale.

Susținerea imediată și necondiționată pe care am primit-o, în momentul în care am cerut reprezentanților mediului academic, ai mediului de afaceri și ai societății civile să semneze, alături de mine, o scrisoare către ARACIS pentru cursurile de Legislația comunicării și Deontologie, demonstrează că înțelegerea și respectarea legislației, a valorilor și a normelor comunicării publice sunt considerate esențiale pentru protejarea unui cadru democratic și a unei piețe liberă, indiferent de, sau, mai precis, în ciuda presiunilor politice, economice sau de altă natură.   

***
În scena de final a westernului The good, the bad and the ugly, în mijlocul unui cimitir, cel pocit este eliberat, o ultimă dată, din ștreang de pistolarul cel bun și cade cu capul de o pungă mare de bani. Rămâne întins, legat, urlând după cel bun, care părăsește cimitirul călare. Cel rău fusese împușcat mai devreme, într-un duel în trei.
Personajul blond a lui Clint Eastwood lasă în spate banii. Viitorul este al lui. Cel pocit este viu, are o grămadă de bani, dar este legat și fără viitor.


Raluca Radu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Lucrează, de mai bine de 15 ani, în domeniul eticii mass-media și este coordonatorul manualului Deontologia comunicării publice, apărut în 2015 la editura Polirom. Volumul reunește contribuțiile a 13 cadre didactice și profesioniști din comunicare, din România, Statele Unite ale Americii, Germania și Elveția, într-o discuție academică despre normele și valorile fundamentale din jurnalism, relații publice și publicitate.