Cel care se vrea a fi PR-ist nu are voie să ridice din umeri
- 16 Noiembrie 2014 |
- Andreea Mititelu
Îmi amintesc de prima oară când m-am simțit mândră de drumul pe care am ales să îl urmez la sfârșitul liceului. Eram în tren și citeam Principele lui Machiavelli, iar un domn englez, atras probabil de lectura mea, a inițiat o conversație. I-am povestit că am terminat Facultatea de Comunicare și că urmează să mă înscriu la Masteratul de Comunicare Politică, iar el m-a privit cu o mare admirație. Nu m-a întrebat nici ce scrie pe diploma mea, nici ce meserie știu să fac și nici nu a confundat relațiile publice cu relațiile cu publicul.
Bucuria aceasta, desigur, a durat doar până am coborât din tren.
Încercăm să ne afirmăm într-o meserie relativ nouă, nu foarte clar definită, despre care, deocamdată nu există nici măcar stereotipuri. Nu există bancuri cu PR-iști, nu-i așa? Nici truisme, nici vorbe de duh? Mi se pare ironic faptul că studenții de la alte facultăți sunt, fără să își propună, mai buni comunicatori ai valorilor și particularităților viitoarelor meserii pe care le vor avea. Sigur, în unele cazuri, experiența vorbește în numele lor.
Oamenii din jurul nostru nu știu încă ce face un PR și este normal. Un PR de teatru și un PR de firmă de calculatoare, de exemplu, ar părea că nici nu au aceeași funcție, diferențele sunt de la cer la pământ. Unii nu au curiozitatea să întrebe, iar alții nu au răbdarea să explice, nimeni nu este de condamnat, așa funcționează lucrurile. Dar de aici începe provocarea de a le explica noi celorlalți cu ce ne ocupăm, de a fi, înainte de toate, PR-iști pentru propriul nostru job.
Cum? Oricum, numai nu ridicând din umeri. Până la urmă despre asta este vorba în comunicare, să îți înțelegi atât de bine interlocutorul, încât să fii capabil să contruiești cel mai bun mesaj posibil pentru el. Să înțelegi că atunci când comunici o idee, nu este vorba despre tine, ci este vorba despre cel care căruia îi vorbești. Așa cum bine spunea un profesor al meu în anul întâi, nu putem fi buni oameni de comunicare, până nu vom ști să le explicăm bunicilor noștri ce înseamnă meseria pe care am ales-o. Ce înseamnă asta? Să găsim între toate diferențele dintre noi și cei din jurul nostru, pe acelea care ne apropie. Dacă nu știm să le vorbim oamenilor despre ceea ce facem și despre ceea ce face parte din noi, cum am putea oare să comunicăm eficient despre un produs, oricare ar fi el și oricât de mult sau de puțin ne-am identifica noi cu acesta?
Așadar, haideți să nu mai întoarcem spatele jigniți atunci când cineva ne întreabă de e e nevoie de un post de PR, când există deja unul de marketing, haideți să nu mai acumulăm frustrări inutile atunci când cineva este curios ce ieșim noi la sfârșitul facultății și, în loc de asta, să facem ceea ce știm mai bine. Să comunicăm cu subiect și predicat, cu argumente relevante și cu exemple concrete, să nu ne fie teamă de cuvinte, să le alegem pe cele potrivite și să ne jucăm cu ele. Este un exercițiu pentru viitorii profesioniști care vom deveni, dar, cu atât mai mult, este o etapă, pe cât de firească, pe atât de necesară, în construirea unei identități domeniului comunicării în România.
Andreea Mititelu, 22 de ani, anul I la Masteratul de Comunicare Politică și Marketing Electoral, absolventă a Facultății de Comunicare și Relații Publice, voluntar de meserie, din 2011 până în prezent, în ONG-ul Team Work și în diverse activități și evenimente culturale din București.