Despre cum nu comunică multinaţionalele. Şi alţi demoni

Pentru potenţialii investitori străini, România a devenit un soi de Mecca. Aici poţi găsi oameni calificaţi care să-ţi dezvolte business-ul la un preţ decent, poţi beneficia de facilităţi fiscale, pâine cu sare şi multe reverenţe pentru simplul statut de angajator, fără să ţi se impună condiţiile care, în orice stat cu ataşament faţă de comunitate, sunt o obligaţie firească – aceea de a susţine oameni, proiecte, iniţiative importante pentru mediul în care ai ales să intri.

De la Nokia încoace, aproape fiecare companie nou-intrată pe piaţa din Cluj a fost anunţată cu surle şi trâmbiţe de autorităţile locale, insistând pe numărul viitorilor angajaţi şi pe potenţialul de expansiune sau de atragere a noilor investitori, după care... linişte totală. Fără să-şi fi creat o relaţie cu presa şi comunitatea, o bună parte din multinaţionale uită sau evită chiar de la început să se folosească de ceea ce, în definitiv, este garantul dezvoltării lor pe termen lung – comunicarea. Jurnaliştii, pe de altă parte, sunt mai mult decât interesaţi de activitatea giganţilor care susţin economia locală, şi nu pentru că abia aşteaptă să prindă vreun scandal, ci pentru că vor să-şi facă meseria. Se lovesc, în schimb, de reticenţa comunicatorilor corporatişti sau a expaţilor, care, odată ajunşi pe meleagurile noastre, par să ignore necesitatea de a lăsa să se întrevadă puţin din bucătăria internă, ceea ce compania-mamă nu şi-ar permite niciodată. Aşa că, în loc de deschidere spre dialog, nu primesc nici măcar o carte de vizită cu datele de contact ale PR-ului companiei.

Situaţia devine şi mai complicată când ajungem la capitolul implicare în comunitate. Majoritatea companiilor consideră că e suficientă prezenţa lor la târgurile de job-uri, uitând cu desăvârşire că, atunci când au ales să îşi deschidă un birou în România, au făcut un pact – o mică parte din ceea ce câştigă aici trebuie să se întoarcă în comunitate! În loc de asta, mesajul propagat este „nu ne permitem, criza ne forţează să fim prudenţi cu cheltuielile”. Mă întreb, însă, dacă ar fi existat de la bun început nişte reguli bine stabilite în care oficialii urbelor să negocieze cu potenţialii investitori susţinerea evenimentelor culturale de amploare, a proiectelor educative sau a sportului, şi-ar mai fi permis companiile să intre în silenzio stampa, aşa cum ne-a arătat experienţa de multe ori până acum? Sau şi-ar fi permis ele să adopte o astfel de atitudine într-o societate mai vestică? Înclin să cred că nu!
Într-un moment în care tot mai mulţi coloşi străini se interesează de resursele noastre umane şi naturale, aş fi curioasă să văd, de exemplu, cum cum va acţiona Gazpromul în România şi dacă va susţine la fel de frumos comunităţile locale de la noi, aşa cum a procedat în Germania.

---

Patricia Fedorenco este PR Manager în cadrul PR & MORE, agenţie specializată în servicii de relaţii publice şi comunicare. Cu studii jurnalistice, după un parcurs profesional în presa scrisă şi comunicare în industria hotelieră, Patricia Fedorenco a intrat în sfera relaţiilor publice în 2011