Ca un joc de vaporaşe, doar mai serios

peter_glaserJurnalismul este cea mai civilizată formă de rezistenţă. Însă motoarele de căutare l-au modificat: ştirile trebuie să fie înainte de toate uşor de găsit. Google pare din ce în ce mai important pentru supravieţuirea jurnaliştilor, este de părere publicistul austriac Peter Glaser.


Dacă ar trebui să reduc totul la o singură propoziţie, aş spune: viitorul jurnalismului este să afle ce nu poate face motorul conectat (şi să folosească aceste aspecte). Unele părţi structurale ale Internetului ridică probleme serioase jurnalismului tradiţional - de exemplu cel mai mare vânzător de publicitate mondial Google, care oferă în loc de telenovele căutarea ca magnet atractiv pentru oameni; sau cele aproape de 200 de milioane de bloguri, jurnale digitale, ai căror autori se văd cel puţin ca jurnalişti amatori; nu de puţine ori ei sunt chiar mai buni.

Nu în ultimul rând, ştirile şi informaţiile produse în mod normal de oameni sunt orientate către un nou obiectiv: ele nu trebuie în primul rând să fie pe înţelesul acestora şi uşor de citit, ci înainte de toate uşor de găsit - pentru motoarele de căutare. Prin asta textele încep să se schimbe.

Este un joc ca cel cu vaporaşele, doar mai mare şi mai serios: pentru că este secret profesional la Google, după ce criterii (după cum se aproximează: sunt cam 200) un articol apare pe primele poziţii ale listelor de rezultate sau putrezeşte pe ultimele locuri ale aceleiaşi liste. Ca un cadou îndelung finisat pentru un conducător i se oferă munca jurnalistică motorului de căutare. Pentru că Google, personificarea schimbării digitale, pare să devină din ce în ce mai important pentru supravieţuirea jurnalismului într-un timp, în care oricine are o sursă de ştiri comparabilă cu o redacţie mare de acum câţiva ani cu ecrane scumpe de la agenţii; Google este temut şi urât în acelaşi timp.

Promisiuni şi speranţe


La sfârşitul anilor '90 am văzut un raport despre primele activităţi de Internet în Mali, statul din Africa. Un om de ştiinţă de la universitatea din capitala Bamako povestea de conexiunile telefonice proaste din ţară şi despre cum se îmbunătăţiseră contactele la distanţă prin posibilităţile oferite de Internet. După care arăta un sistem aflat în dezvoltare, care cu ajutorul simbolurilor de pe ecran oferea posibilitatea de a se conecta la Internet şi analfabeţilor. Peste 80 la sută din cei 15,5 milioane de locuitori din Mali nu ştiu să scrie şi să citească. Simbolurile de pe ecran ar fi trebuit să fie înţelese de cele 30 de etnii diferite ale statului. La prima citire mi s-a părut extraordinar, după aceea m-a neliniştit. Înseamnă asta pentru viitorul apropiat în cele din urmă că popoare întregi nu mai trec prin alfabetizare înainte de a pătrunde în spaţiul virtual?

Posibilă abrogare a scrisului


Internetul se afla la acea vreme doar de câţiva ani în vizorul publicului, căzuse din cer în 1993 şi pe mine, o persoană care scriam, m-a ademenit cu promisiuni şi speranţe. Pentru că Internetul era - şi încă mai este - un mediu care se bazează în mare parte pe text, pe cuvântul scris şi pe limbă. Posibila abrogare - sau depăşire - a scrisului era ceva, care nu ameninţa doar jurnalismul în fundamentele sale (cu toate că cel târziu de la războiul din Vietnam ştim că un război poate fi pierdut chiar şi cu fotografii, jurnalismul scris se vede în secret ca formă regală a jurnalismului). 

Canalul IRC #oklahoma


O întâmplare din acest timp, dar mai ales forma prin care lumea a luat cunoştinţă de ea a adus în discuţie subiectul jurnalismului viitorului: atentatul cu bombă din Oklahoma City la 19 aprilie 1995 nu a fost raportat pentru prima dată de nici unul din mediile obişnuite, ci de către martori oculari, care au tastat în computerele lor ceea ce au văzut de la propriile ferestre - au făcut asta pe Internet Relay Chat (IRC), una din primele ocazii de convorbiri virtuale la nivel mondial.

Într-un canal IRC deschis imediat s-au strâns continuu noi observaţii, informaţii şi comentarii. Iar când CNN şi ceilalţi au început să relateze, IRC a făcut parte din ştirea spectaculoasă. Aici, aşa se spunea şi repeta în perioada de după întâmplare, începe drumul jurnalismului către secolul 21.

Twitter în loc de ICR


Astăzi IRC nu mai interesează pe nimeni (în schimb lumea se interesează de o formă mai scurtă şi rapidă de interacţiune de acest tip numită Twitter) şi nici scrisul nu a fost abrogat în favoarea simbolurilor sau gesturilor, cu care să comunicăm în lumea virtuală. Dar din nou ne confruntăm cu viziuni apocaliptice ale jurnalismului clasic. Să aşteptăm şi să bem un ceai, până când isteria trece şi următoarea vrăjitoare va fi vânată prin satul global?

De data aceasta situaţia diferă. Nu este vorba doar de un personaj negativ pe nume Google, care le fură ziarelor tipărite bănuţul trudit din greu (sic!), din care se finanţează "jurnalismul de înaltă calitate" (după cum zicea Bernd Kundrun, fost CEO al Gruner + Jahr).

Dave Berry şi editorialul său


Omul de ştiinţă în domeniul media şi autorul Clay Shirky descrie într-un eseu remarcabil (Ziare - Gânduri despre inimaginabil) cum au decurs anchetele desfăşurate de un ziar când editorialul umoristului şi laureat al premiului Pulitzer Dave Berry a fost diseminat nepermis pe Internet. Printre altele în reţea s-au găsit un newsgroup Dave Berry şi o listă de mailing, care era citită de câteva mii de oameni. Şi s-a găsit şi un adolescent din Vestul Mijlociu, care disemina editorialele de mână pe Internet. El iubea lucrurile lui Dave Berry atât de mult, că încerca să facă posibilă citirea lor de către oricine. Shirky îşi aduce aminte de o remarcă a directorului de online de pe atunci a New York Times, Gordy Thompson, referitoare la acest fenomen: "Dacă un puşti de 14 ani poate să îţi facă praf afacerea în timpul lui liber - şi asta nu pentru că te urăşte, ci pentru că te iubeşte -, atunci ai o problemă."

Useri ca alegători


Asta nu e singura problemă cu care au de luptat jurnaliştii şi editorii lor. Un alt efect dramatic al mediului de diseminare digitală este că numeroase metode clasice de coagulare a componentelor culturale sunt din nou împărţite în componentele lor de bază. Muzicienii au fost primii care au experimentat acest lucru pe propria piele. Forma lor clasică de vânzare, albumul, a încetat practic să existe pe Internet, userii au început să aleagă stafidele şi se servesc numai cu track-uri care le plac. Oamenii de film şi televiziune văd acest fenomen mai ales prin particularizarea peliculelor, care sunt compilate in clipuri de două sau trei minute pe youtube, clipuri care sunt remixate şi recompuse în bloguri. Chiar şi structura, în care diferitele aspecte ale lumii erau prezentate într-un ziar tipărit, se dizolvă în reţea. Pe platformele online ale ziarelor cunoscute textele sunt mai segmentate decât în versiunea lor de tipar, pentru a genera clicuri aducătoare de bani şi pentru a putea insera printre segmente publicitate sau teasers.

Să le numim Arbyte


În spiritul fizicii cuantice, deci plină de mărimi nedeterminate, este şi munca jurnalistică în marile structuri ale Internetului, reţelele sociale. Aici devine evident ce se schimbă deja: din mass media devin mase media. Nu mai citim un cotidian şi două trei reviste săptămânale, ci ne aflăm în contact prin facebook şi Twitter cu prietenii şi cunoscuţii, dintre care fiecare citeşte alte publicaţii şi bloguri decât propria persoană şi, dacă găseşte ceva deosebit de interesant, postează o indicaţie în acest sens plus link-ul către articol. Suma acestor recomandări, pe care suntem dispuşi să le urmăm, rezultă într-o nouă ţesătură de ştiri şi divertisment, care mai are foarte puţin de a face cu rubricile unui ziar convenţional. Este un fel de ziar fluid, curge, este individual şi are o calitate nouă, la un nivel mai larg, pe care un ziar singular nu o poate îndeplini, tocmai pentru că este doar un ziar.

Reviste la cafenea


Google News este exemplu preferat mult dezbătut al editorilor şi jurnaliştilor când vine vorba de noile legături culturale moleculare, care se pot forma pe Internet din materialul atomar obişnuit. Principiul este mult mai vechi şi nici nu este neapărat legat de Internet: ca austriac am învăţat de tânăr să preţuiesc faptul că dacă mi se părea prea scump să cumpăr mai multe cotidiene şi reviste, puteam să mă duc pur şi simplu într-o cafenea, unde cafeaua mă costă un pic mai mult decât acasă, însă am în schimb o selecţie cuprinzătoare de produse de presă. În reţea, unde este prezentă acum toată presa, selecţia, împreună cu versiunile scurte, capătă o nouă calitate. Ceea ce realizează Google News în mare şi pagini web ca Perlentaucher la nivel mai redus este: îi fac cadou cititorului interesat timp de viaţă. Supra-informarea este smog-ul erei informaţiei. Astăzi, cu cât mai compact şi mai inteligent sunt pregătite informaţiile, cu atât mai valoros este articolul. Cine ar şti mai bine acest lucru decât un jurnalist? Vor exista în continuare reporteri şi autori de primă clasă, care ne oferă o viziune clară asupra lumii. Timpul în care jurnalismul era profesat numai de către o grupă limitată de profesionişti se sfârşeşte însă. În era Internetului suntem condamnaţi la a fi jurnalişti.

Formă de rezistenţă


Acum întrebarea este ce e aia de fapt libertatea de expresie, când ea are loc dintr-o dată - nu numai prin filtrul redacţiei pe pagini pentru scrisorile cititorilor sau în dezbateri reprezentative, ci dacă dintr-o dată toată lumea îşi dă la grămadă cu părerea. În rubrici de comentariu şi pe forumuri se poate experimenta ceva nou, ceva frumos şi îngrozitor, şi anume formele nerase şi nespălate ale datului cu părerea. Este obositor. Să le numim Arbyte. Jurnalismul este forma civilizată a rezistenţei. Nu poate fi vreo criză atât de mare, încât acesta să dispară.


Peter Glaser "s-a născut în 1957 drept creion în Graz, unde se produc scriitorii de înaltă calitate pentru export. Trăieşte ca program de scris în Berlin", conform propriilor declaraţii. Glaser este laureat Bachmann, membru de onoare al Chaos Computer Club şi blogger.
În original Wozu noch Journalismus? Wie Schiffeversenken, nur ernster, publicat în Süddeutsche Zeitung în data de 13 Iunie 2010. Reprodus cu acordul redacţiei germane PR Journal şi al autorului. Traducere Casa de Traduceri. Copyright PR Romania pentru versiunea în limba română.