PR Romania

Constructe teoretice folosite în relaţiile publice

În studiul de faţă voi investiga ansamblul construcţiilor teoretice elaborate în câmpul relaţiilor publice pornind de la monumentala Encyclopedia of Public Relations (2005) elaborată de un colectiv de specialişti americani sub coordonarea lui R.L. Heath. În cele două volume ale enciclopediei există 57 de capitole consacrate unor constructe teoretice utilizate în câmpul relaţiilor publice. Ansamblul acestor capitole nu este perfect coerent deoarece unele constructe teoretice beneficiază de două intrări – "interactionalism" şi "symbolic interactionalism"; “constructivism” şi "social construction of reality"; "accomodation: contingency theory" şi "contingency theory". În alte cazuri sunt incluse modele şi nu teorii – "health belief model"; de asemenea trebuie menţionat faptul că în această listă sunt incluse intrări care se referă la probleme generale precum "theory based practice" sau "transtheoretical model of behavior change" sau "communitarism".

Analiza intrărilor consacrate teoriilor folosite în acest domeniu relevă existenţa a două mari clase: teorii împrumutate din alte discipline ale ştiinţelor (sociale, filologice, economice, ale comunicării, etc) şi teorii construite pentru sistemul relaţiilor publice. În unele cazuri delimitările nu sunt uşor de făcut: teoriile feministe pot fi aşezate şi în familia ştiinţelor sociale, dar şi în aceea a ştiinţelor comunicării; teoriile persuasiunii pot sta simultan în zona ştiinţelor sociale, a celor filologice şi a ştiinţelor comunicării; la fel şi teoriile comunicării interculturale sau cele ale interacţionismului simbolic.

În sfera ştiinţelor sociale (în care s-ar integra ştiinţe precum sociologia, psihologia, antropologia, politologia) pot fi plasate următoarele teorii: a atribuirii, a aşteptărilor subiective (“subjective expected utilities theory”), a cadrării (“framing theory”), a communicării interpersonale, constructivismul, difuzionismul, a fanteziei (“fanthasy theory”), feminismul, interacţionismul (şi managementul impresiilor), integrarea informării (“information integration theory”), a învăţării, a motivaţiei, perspectivismul, a reducerii nesiguranţei, a resurselor de putere (“power ressources theory”), a schimburilor sociale, a mişcărilor sociale (vezi şi Prior-Miller, 1989, Broom et alii, 2000). În zona teoriilor aplicate în ştiinţele economice pot fi plasate următoarele constructe: teoria haosului, teoria deciziilor, teoria jocurilor, teoria managementului, teoria reţelelor, teoria sistemelor. Câmpul ştiinţelor filologice este reprezentat de teoria apologiei, teoriile discursului, teoria dramatică, teoriile naraţiunii, teoriile persuasiunii, teoriile retorice şi semiotica. Din ştiinţele comunicării sunt menţionate următoarele teorii: crearea agendei, teoriile critice, teoria cultivării, teoriile comunicării interculturale, teoriile comunicării post-coloniale, teoria confirmării (“reinforcement theory”), teoria regulilor (“rules theory”), spirala tăcerii, teoria fluxului comunicării în doi paşi, teoria utilizări şi gratificaţii.

Este de la sine înţeles că nici o teorie nu este ancorată în mod absolut în graniţele unei ştiinţe; am grupat însă în familia teoriile specifice relaţiilor publice acele construcţii care sunt prezentate ca fiind elaborate de autori consideraţi astazi drept “clasici” ai acestei discipline, despre care se susţine că sunt inspirate din realităţile practicii din relaţiile publice şi care sunt făurite pentru a explica, generaliza şi anticipa fenomene din relaţiile publice. Lista acestor teorii include: teoria contingenţei, comunitarismul, teoria co-orientării, teoria creării în comun a înţelesurilor, teoria uzurpării (“encroachment theory”), teoria excelenţei, teoria restaurării imaginii, teoria rezolvării conflictelor, teoria managementului relaţiilor, teoria caracterului situaţional al publicurilor,  teoria susţinătorilor (“stakeholders theory”). Între acestea teoria uzurpării apare mai mult ca un instrument de promovare a profesiei – ea se referă la situaţiile în care liderii unei organizaţii promovează specialişti din alte domenii pentru a se ocupa de relaţiile publice – definind situaţii si factori care conduc la asemenea decizii. Teoria rezolvării conflictelor este prezentată ca o sinteză a altor teorii precum teoria contingenţei, teoria situaţională a publicurilor, teoria restaurării imaginii. În sfârşit, comunitarismul este mai mult o perspectivă filozofică, de tip umanist, care nu a generat un corpus de concepte şi de cercetări aplicate unitare.

Pe de altă parte, această sinteză, specifică unui demers enciclopedic, este un ecou al numeroaselor lucrări apărute în ultimele decenii şi preocupate de elaborarea unor modele teoretice adecvate evoluţiilor profesionale şi conceptuale din relaţiile publice: C.H. Bottan, V. Hazleton, Public Relations Theory (1989); D.M. Dozier, W.L. Gruning, J.E. Grunig, Managers Guide to Excellence in Public Relations and Communication Management (1995); J.E. Gruning, Excellence in Public Relations and Communication Management (1992); R.L. Heath, Management of Corporate Communication (1994); J.A. Ledingham, S.D. Bruning, Public Relationship as Management: A Relational Approach to the Study and Practice of Public Relations (2000); D. Moss, D. Vercic, G. Warnaby, Perspectives On Public Relations Research (2000); E. Toth, R.L. Heath, Rhetorical and Critical Approaches to Public Relations (1992).

În rândurile ce urmează voi selecta din ansamblul teoriilor referitoare la relaţiile publice acele constructe care au în centrul lor conceptul de public. Aşa cum am arătat în altă parte (Coman, 2001, p. 17-31), eforturile de comunicare specifice relaţiilor publice sunt concentrate către informarea, persuadarea, stabilirea unor relaţii de încredere, etc., între o organizaţie şi publicul sau publicurile sale. Nici o teorie a relaţiilor publice nu poate, prin urmare, să ignore acest concept şi, mai mult, majoritatea teoriilor se poziţionează pornind de la acest concept.

• Prec
• Următor